Cei care o cunosc pe Andrea Goga – şi sunt mulţi, pentru că e o fire sociabilă, ştiu însă că nu e câtuşi de puţin adormită… E mai degrabă genul de pilot care nu renunţă niciodată, iar cursele sunt viaţa ei, deşi are o viaţă şi în afara curselor. După ce ne-am tot întâlnit pe la competiţii, de abia când a venit toamna şi ritmurile enduriştilor s-au mai domolit, am avut timp să stăm şi să povestim mai pe-ndelete. Că doar eram la un curs de enduro…
Înainte de toate, hai să lămurim o treabă: cine este blonda?
O enduristă ca oricare alt endurist, sau enduristă. Sunt o persoana activă, într-o continuă mişcare, sunt sociabilă, şi imi place sa fiu înconjurată de oameni veseli şi frumoşi la caracter.
Şi tare am impresia că sezonul 2010 a fost pentru tine cireaşa de pe tort, din punct de vedere sportiv…
Într-adevăr, sezonul 2010 a fost apogeul carierei mele enduristice. La începutul anului, am primit o ofertă de sponsorizare din partea Tecnomoto Racing Team Ploieşti. Echipa aceasta mi-a oferit şansa de a participa la toate cursele din sezon, ei sunt cei care vin cu duba de asistenţă şi îmi asigură consumabilele. Totodată am fost sponsorizată de Kenny cu echipament de enduro, aşadar, mulţumită lui Alessandro, respectiv Ciprian am putut sa evoluez. Rezultatele se văd şi pe raftul cu cupe.
După un sezon atât de fructuos, ai putut să stabileşti ce contează mai mult pentru tine. E vorba despre podium sau despre satisfacţia sufletească?
Este foarte important şi podiumul, practic prin asta ţi se resplăteşte munca, efortul, oboseala dar şi faptul că termini o cursa, cât de grea să fie, îţi aduce satisfacţii majore. În funcţie de dificultatea cursei îmi stabilesc targetul…Uite, la REA,de exemplu,vroiam doar sa termin. Este un concurs greu, care necesită şi fizic si psihic. O săptămână pe motor, trasee grele, tabăra gen bivuac, fără condiţii de cazare gen hotel, pat comod, apă caldă, etc. După a treia zi, fiind clasată în primii trei, am simţit nevoia să ridic ştacheta şi să încerc să rămân pe podium. În a patra zi, stăteam într-o pădure cu buşteni căzuţi peste tot şi nici urmă de urma de roată. Mă uitam pe GPS-ul care zicea înainte. Înainte era imposibil. O coborâre în cap, urmată de o urcare gen perete. No, Andreo, ia şi dă-i înainte că după chestia asta e şi finish-ul undeva. Ma uit pe GPS, cică mai am vreo 40 de km. Las’ ca e bine. Decât 60 cât am în spate, mai bine 40 înainte. Cu un deget semi-rupt, cu vânătăi pe tot corpul, cu rana vie pe coloană de la camelback, cu toată oboseală acumulată, merg înainte. Pentru că băieţii veneau tare din spate, iar eu trebuia să îmi menţin poziţia pe podium…Mi-am atins targetul stabilit iniţial, ba chiar l-am depăşit, si pentru mine asta a fost şi o satisfacţie sufletească. Să reuşeşti înseamnă să ajungi acolo unde ţi-ai propus.
Ce te-a motivat să participi la atâtea curse, aproape week-end de week-end?
În primul rând, rezultatul de la cursa anterioară. Daca iau podiumul, înseamna că se poate, deci pot repeta performanţa de a urca din nou acolo; dacă nu sunt pe podium, clar trebuie să îmi depăşesc limitele şi să ma clasez mai bine decât la cursa anterioara. În al doilea rând, la enduro găseşti un mix care te fericeşte. Prieteni din toată ţara, urcarea aceea care te-a uns la suflet, râul acela blestemat unde am pierdut o oră, chinurile, oboseala, un finish luat, plăcerea de a te da… toate aceastea însumează motivul pentru care ma duc şi la următoarea cursă.
Povesteşte-ne despre momentele cheie ale carierei tale în enduro.
Pe motor am fost practic urcată de un fost iubit. Mi-a aratat: ăsta-i ambreiajul, ăsta e gazul. Dă-i! M-am urcat aşadar pe motocicletă şi nici nu m-am mai dat jos de pe ea şi nu pentru că mi-ar fi plăcut aşa de mult, ci pur şi simplu pentru că nu ştiam cum se opreşte (râde). Lăsând gluma la o parte, e vorba de Mirel Pandrea, datorită lui mi-am dat seama că îmi place sa motociclesc, chiar dacă în primii doi trei-ani, faceam enduro „peisagistic”, un mod placut de a petrece un week-end. Asta se întâmpla prin 2003. În 2005, iau startul cu prietena mea Andreea Duicu la prima noastră cursă la Buzău. Din prima tură ne-am întors cu cinci ore de întârziere, am luat-o pe toate potecile posibile, nu înţelegeam ce-i cu timpii, nu ştiam să ne orientam după semne, căram după noi câte un ghiozdan plin de scule, apă, haine de ploaie, aveam şi benzină, merinde…Dar atunci mi-am dat eama că e fain să tragi gazul nu doar de plăcere ci si pentru a termina o competiţie şi am înţeles că un concurs este cel mai bun antrenament. În 2006, schimb motocicleta, trec pe o Honda CRF 250. Mare greşeală,nu m-am împăcat deloc cu ea. În 2007 iau Yamaha WR 250, cu câteva curse la active, începusem să progresez. În 2009, în urma unui eveniment nefericit, sunt nevoită sa trec din nou pe o Honda CRFX 250.Am retrogradat destul de mult, deoarece motorul nu pornea şi pierdeam timp şi energie multă, încercând să o pornesc. Năzdrăvana nu pornea decât de la a 150-a pedala în sus. Crede-mă ca mergeam la sală şi trăgeam doar pentru piciorul stâng, deoarece dreptul era vizibil mai gros. Eram ciudată, oamenii au piciorele la fel de groase, nu?(râde). La începutul lui 2010 reuşesc să scap de ea şi mulţumită lui Dementor KTM, acum am un EXC de 125, un motor senzaţional, am învăţat foarte multă tehnică cu el, pe râuri, bolovani, nişte porţiuni în care mă ajută foarte mult.
Eşti o persoană foarte sportivă, am auzit că nu eşti străină de ski fond, te rog detailează…
Mama a vrut neapărat să facă sportivă din mine. Draga de ea, a încercat la dans sportiv, gimnastică, chiar şi balet. Nu mi-a plăcut de nicio culoare, aşa că a făcut o ultimă încercare: ski fond. Acolo m-am simţit în elementul meu, dar din păcate din motive medicale, aveam probleme cu sinusurile, a trebuit să renunţ dupa patru ierni. Mergeam la sală, alergare de întreţinere, dar sportul mi-a lipsit efectiv din viaţă până când motociclismul a devenit mai mult decât un hobby. Îmi lipseau cantonamentele,adrenalina de la curse, antrenamentele, programul acela strict care îţi impune un anumit ritm în viaţă.
Dar cum se împacă o viaţă atât de sportivă cu, iertare că sună atât de sec, berea şi ţigările?
În momentul în care termini cursa, îţi scoţi casca, eşti murdar de noroi, eşti obosit şi transpirat, nimic nu se compară cu o bere rece, aşa „la botul calului”, la lina de finiş. Sfertul acela de oră e incomparabil (râde)! După aceea, te duci frumos la cort, te dezechipezi, vezi în ce stare e motocicleta, etc… Cât despre ţigări, nu pot să spun că sunt o fumătoare înrăită. Niciodată nu mi s-a întâmplat să simt nu că mai pot, că îmi pierd suflul, că nu am rezistenţă pe porţiunile extrem de solicitante din punct de vedere fizic, din cauza ţigărilor. Dacă mi s-ar întâmpla aşa ceva, m-aş lăsa în secunda doi.
Eşti o persoană foarte sociabilă şi ai foarte mulţi prieteni în lumea enduroului…
Endurişitii sunt oameni foarte uniţi, poţi să fii director de companie sau un simplu salariat, ca să mă exprim aşa, dar în momentul în care ai îmbrăcat echipamentul şi ai urcat pe motor, diferenţele dispar cu totul. Găseşti pe traseu tot felul de porţiuni unde te blochezi, vine cel din spate, te ajută. Pe urmă, poate chiar tu îl ajuţi. Chestiile astea te leagă, stai seara şi zici merci celui care te-a ajutat, sau poate bei o bere cu cel pe care l-ai ajutat, povesteşti întâmplările de peste zi. Cu toate că sportul ăsta este individual, el leagă cele mai frumoase prietenii.
Cum te înţelegi cu celelalte fete care practică enduro?
În general, mă înţeleg bine cu fetele enduriste, chiar dacă cu unele dintre ele mă văd destul de rar. Pe Adriana Stănescu, pardon Neaga, am îndrăgit-o de când am cunoscut- o, este o fată cu un caracter foarte frumos şi ne-am împrietenit foarte repede. Îmi este dragă şi Sorina Sandu, ne înţelegem foarte bine, chiar atât de bine, încât ne-am hotarat ca la anu’ să participămîmpreuna la Red Bull Romaniacs. Deocamdată suntem în faza căutării sponsorilor, din ianuarie ne apucam de antrenamente. Ştim că va fi greu, ştim că e vorba de multă muncă, dar suntem pregătite să ne asumăm tot ce implică pregătirea pentru un concurs de asemenea anvergură.
Dar ai şi prietene „normale”…
Da, am şi aşa ceva, prietene care nu au absolut nici o legătură cu sportul acesta. Chiar dacă mi se mai întâmplă să îmi spună că „vai, dragă, m-ai înnebunit cu motocicleta asta!”. Pot să port o discuţie obişnuită, nu sunt o persoană care se defulează prin enduro şi nu caut un refugiu în acest sport. Mă interesează şi lumea din jur, nu doar enduro.
Cât de mult consideri că mai poţi creşte în enduro?
Sunt convinsă că pot să mai cresc, în enduro contează mult talentul, cu care eu nu prea mă laud. Contează însă şi perseverenţa..Daca vreau, pot. Şi crede-
mă, că vreau!
interviu de Marc Sandu, foto: Dragoş Lula Zudor
Andrea Goga, endurista din pădurea adormită | DirtBikeZone.ro
